Amintiri frumoase

la tv

Țin minte că prin anii ’80 în casă erau două televizoare, unul cu lămpi care era al bunicului și un Sirius 222 cu tranzistori pe care îl cumpărase tatăl meu. Acesta din urmă era alb-negru cu tub catodic și din când în când o mai lua razna. Tatăl meu reușea de cele mai multe ori să îl readucă la normal dar când apărea o defecțiune mai mare și se încăpățâna să nu mai pornească era imediat dus la atelier, în oraș, pentru a fi reparat. Îmi plăcea să mă uit la televizor și sub nici o formă nu ratam cele zece minute de desene animate din fiecare seara cu MihaelaMiaunel și Bălănel sau Omulețul lui Gopo. Sâmbătă seara urmăream Teleenciclopedia, una din emisiunile mele preferate, iar o perioadă bună de timp am fost pur și simplu captivată de cel mai bun serial de televiziune văzut înainte de revoluție, Aventurile familiei Ewing. Toți cei din casă urmăreau serialul cu sfințenie și țin minte că eu eram distrusă dacă pierdeam vreun episod.

Televizorul era piesa de rezistență din casa noastră și bineînțeles că nu funcționa dacă nu avea o antenă bună. Pentru a prinde TVR era deajuns una simplă, formată din câțiva elemenți, dar noi aveam una cu 20 care era fixată pe o bara înaltă de peste 5 metri pentru că doream să prindem programe de la vecinii noștri mai norocoși, sârbii sau bulgarii. Și reușeam de foarte multe ori dacă cerul era senin și după ce ne chinuiam două persoane să rotim antena în direcția potrivită. Așa am văzut multe filme interesante sau videoclipuri incendiare pe care nu am fi avut șansa să ne fie oferite de televiziunea noastră. În afară de faptul că speram din toată inima ca timpul de emisie al televiziunii române să fie mai mare ca să pot vedea cât mai multe desene animate sau filme, pe atunci nu mă interesa altceva. Pe la 10 sau 11 ani chiar nu îmi trecea prin minte că va veni o zi în care un televizor Samsung LCD full HD cu diagonala de 42 inch cu telecomanda LCD va fi ceva banal pe care orice om și-l poate cumpăra.

Adevărul este că în prezent nu m-ar deranja să nu am televizor în casă, pentru că rar se întâmplă să mă mai uit la vreun film sau la știri, dar nu aș concepe să nu am computer, numai al meu. Știți când am văzut prima dată așa ceva? Era prin 1990 și în ultimul an de liceu ni se preda informatica de gestiune. Țin minte că profesorul scria tot felul de progrămele pe tablă care niciodată nu le-a testat pe computer, deși liceul avea unul în dotare (nu mai știu ce model era). Partea amuzantă este că acesta ne-a dus o singură dată să vedem minunăția care era încuiată într-un birou mic. Nu am avut voie să ne apropiem de computer și nici să îl atingem, ci doar să îl privim. Nici măcar nu l-a pornit. Nu știu dacă profesorii îl foloseau sau nu, dar elevii în nici un caz nu aveau acces la el. Pe atunci nu m-a afectat prea tare această situație, mai ales că prea puțini oameni își permiteau să cumpere un computer, pentru că era foarte scump. Mă gândeam că poate voi avea și eu unul peste câțiva ani, dar nu îmi făceam mari speranțe că părinții mei vor reuși să-mi cumpere așa ceva prea curând. Dar vremurile s-au schimbat și pot spune că azi este cu totul altfel. Acum fiecare membru al familiei mele are computerul sau laptopul său pe care îl folosește când vrea, fără riscul de a se isca discuții inutile.

Please follow and like us:
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *