Întâmplări de la bloc

Nu îi cunosc pe toți vecinii mei de pe scara blocului. Să nu credeți că pe treptele scării şi-au făcut culcuş nişte oameni ai străzii, nici vorbă de aşa ceva, ci mă refer la cei care locuiesc în apartamentele de pe scara blocului unde, logic, se află şi apartamentul meu. Cam întortocheată definiția pe care am dat-o vecinilor, dar înțelegeți la ce mă refer.

Deci nu îi cunosc pe toți, pot spune chiar că pe unii nici macar din vedere nu îi știu, habar nu am când au apărut în peisaj, adică nu am nici cea mai mică idee când au cumpărat apartamentele şi s-au mutat aici. Nu zic asta cu răutate, nu am nimic cu oamenii, chiar le urez acum bun venit, cu scuzele de rigoare pentru întârzierea de unul, doi sau trei ani, ei știu mai bine, că eu în nici un caz.

Adevărul este că nu prea le am cu socializarea pe scara blocului, nu sunt la curent cu cine vine și cine pleacă, cine pe cine vizitează, care și-a mai cumpărat ceva electrocasnice și de unde, etc. Nu sunt curioasă deloc și chiar nu mă interesează. Într-un fel este bine așa, dar parcă nu prea. Nu îmi fac autocritica acum și nici nu am de gând ca de mâine să planific vizite pe la vecini. Dacă am avut nevoie de ajutor am cerut de la vecini pe care îi cunosc și invers. Și cam atât.

Dar să vă povestesc ce mi s-a întâmplat în urmă cu aproximativ un an de zile. Aveam urgent nevoie de o hârtie semnată și ștampilată de un reprezentant al asociației de locatari și cum nu era program, domna de la asociație m-a sfătuit să merg la șefa de pe scară, sau cum s-o numi funcția asta. Nu știam cine este respectiva, dar dacă avea ștampilă și avea dreptul să semneze, era tot ce aveam nevoie de la ea. Numele de familie nu îmi spunea nimic, știam că doamna X locuia la etaj 4 la apartamentul din față, colț dreapta, cum urci pe scări (informație primită de la doamna de la asociație).

Și am urcat, trei etaje, că nu aveam de ales. Și am sunat și am tot sunat și nu mi-a răspuns nimeni. Am sunat la apartamentul de vizavi și mi-a deschis ușa un domn, care, bineînțeles, habar nu aveam cine era și când se mutase acolo, care mi-a răspuns vizibil iritat la întrebarea mea dacă întradevăr locuiește la apartamentul din față doamna X, că da, acolo, dar nu răspunde pentru că doarme copilul ei mic, de un an și ceva. Tonul din vocea lui mi-a provocat un val de remușcări, cum nu am mai avut de foare multă vreme și care m-a determinat să cobor scările cu viteza luminii, în comparație cu viteza cu care le-am urcat, bineînțeles.

După vreo două ore, timp suficient pentru somnul copilului și al mamei, mi-am luat inima în dinți și am urcat din nou până la ultimul etaj. De data aceasta nu mi-a mai ieșit sufletul din mine de la efort, având în vedere că aveam experiență. Am sunat din nou la ușă și de data aceasta am avut noroc, doamna X (cam nervoasă și cu un bidon de sapun lichid în mână) mi-a deschis ușa. I-am spus motivul vizitei și am rugat-o să mă ajute. La început nu mi-am dat seama de ce se uită ciudat la mine, dar până l-a urmă mi-a spus că habar nu are cine sunt.

I-am zis numele de familie, i-am zis etajul, numărul apartamentului, dar degeaba. Nu știa cine sunt și cu asta basta.

Ea: la etajul unu știam un  bătrân care a murit, oare sunteți fiica lui?
Eu: Nu doamnă, ăla era vecinul care era prădat de hoți când își cumpăra televizor sau un laptop nou, eu stau în apartamentul de vizavi.
Ea: Păi în ăla de vizavi stătea o familie cu vreo patru copii mici.
Eu: Nu doamnă, eu stau în apartamentul pe diagonală cu acela, am un băiat, e mare, e major și vaccinat, etc…

Până la urmă doamna X a cuplat cine sunt, noroc cu Bobiță.

Ea: Vai, dar dumneavoastră aveți câinele ăla negru, cuminte și frumos.
Eu: Ohhh, da doamnă, sper că nu vă deranjează cu lătratul lui strident, dimneața, la prânz și seara. Și în gândul meu zic: Norocul tău că stai la câteva etaje mai sus, că altfel nu mai ziceai de Bobiță că este frumos și cuminte. Mai bine era dacă îmi luam buletinul cu mine și nu mai eram nevoită să dau atâtea explicații de parcă aș fi fost omul invizibil de pe scara blocului.

Asta a fost o întâmplare amuzantă, zic eu, când îmi aduc aminte. Atunci nu prea m-a făcut să râd, sincer vă spun. Am fost chiar uimită că nu toți vecinii de pe scara blocului unde locuiesc știu cine sunt, dar până la urmă am ajuns la concluzia că este echitabil, că nici eu nu îi știu pe ei. Dar mă bucur că toată lumea îl știe pe Bobiță!!

 

Please follow and like us:
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *